În secolul al XVII-lea, zona împădurită de pe Valea Prahovei în care se află orașul Sinaia astăzi era nelocuită. Primii locuitori care s-au stabilit în pădurea virgină de aici, situată la poalele Bucegilor, au fost călugării mănăstirii Sinaia. Această mănăstire a fost ctitorită între 1690-1695 de către marele spătar Mihai Cantacuzino. Alți locuitori erau niște scutelnici care se ocupau de paza mănăstirii și de cultivarea moșiilor acesteia. Orașul a primit numele mănăstirii, iar mănăstirea a fost denumită astfel după călătoria spătarului la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din peninsula Sinai.
La începutul secolului al XIX-lea, întreaga Vale a Prahovei era o singură comună numită Podul Neagului, care cuprindea întreaga vale, de la Predeal la Posada. În 1864, cătunele Posada și Podul Neagului au fost alipite comunei Comarnic.
La 5 august 1866, principele Carol I al României a ajuns la Mănăstirea Sinaia, care se afla atunci în comuna Podul Neagului. El s-a implicat în organizarea regiunii, iar în 1874, cătunele rămase în afara comunei Comarnic au primit numele de Sinaia, devenind o comună cu reședința la Bușteni. Un proces-verbal datat 1 decembrie 1874 atestă că reședința comunei Podul Neagului a fost mutată la Sinaia, care și-a primit numele în acel an (de la cel al Mănăstirii Sinaia, al cărei nume provine la rândul său de la cel al Muntelui Sinai).
SINAIA
La 9 mai 1880, Sinaia a obținut statutul de comună urbană și a inclus cătunele Izvor, Furnica și Poiana Țapului. Intravilanul orașului Sinaia a fost separat astfel de domeniul comunei Podul Neagului, care și-a mutat reședința înapoi la Comarnic. În 1884, cătunele Predeal, Azuga, Bușteni și Poiana Țapului s-au separat de Sinaia, formând comuna Predeal, în timp ce comuna Sinaia a rămas cu cătunele Izvoru și Furnica. În aceeași perioadă, familia regală a României și-a stabilit reședința de vară la Sinaia, construind complexul castelului Peleș. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna avea o populație de 2210 locuitori, o școală mixtă cu 103 elevi în 1899, hoteluri, gară pe calea ferată Ploiești-Brașov, o clinică de hidroterapie și mănăstirea Sinaia.
În aceeași perioadă, orașul a început să se dezvolte industrial, apărând diverse facilități precum o fabrică de cherestea deținută de industriașii Popovici și Costinescu, ultimul având și o fabrică de var hidraulic. În plus, în ianuarie 1892 s-a deschis o fabrică de cuie de fier, care avea un total de 45 de angajați, români și germani. Din punct de vedere administrativ, comuna era reședința plaiului Peleșul din județul Prahova.
În anul 1925, conform Anuarului Socec, Sinaia dispunea de un sistem de canalizare și apă curentă, alimentată din izvoarele Peleșului și Vânturișului, precum și de o uzină hidroelectrică de 1500 de cai-putere care asigura iluminatul public electric.
La sfârșitul perioadei interbelice, Sinaia avea o populație de 3906 locuitori și era reședința plășii Sinaia din județul Prahova. În anul 1950, Sinaia a trecut în administrarea raionului Câmpina din regiunea Prahova și, după 1952, din regiunea Ploiești. În 1968, județul Prahova a fost reînființat, iar Sinaia a redevenit parte a acestuia.
Află mai multe despre Sinaia
BUȘTENI
Nu există niciun document care să furnizeze o dovadă concretă a originilor precise ale localității Bușteni. Sursele din perioada respectivă menționează că, în ultima parte a secolului al XVII-lea, nu exista nicio urmă de așezare în acea zonă. Totuși, anul 1782 a reprezentat un moment crucial când domnitorul Mihai Șuțu a fondat primul cătun numit Izvorul, cu ajutorul a 24 de familii de scutelnici de la Mănăstirea Sinaia. Acest cătun a devenit ulterior punctul de plecare pentru dezvoltarea așezărilor viitoare precum Bușteni, Poiana Țapului și Azuga.
Valea Prahovei a trecut prin momente dificile în timpul ocupațiilor austriece din anii 1783 și 1854, precum și în timpul Primului Război Mondial.
Înainte de anul 1782, singura construcție existentă era cunoscută sub numele de „Slonul de piatră”, care era cel mai mare han din zonă. Acesta se afla în locul actual al Zamorei și era destinat negustorilor pentru a-și odihni, hrăni și adăpa caii.
La acea vreme, locul unde Valea Cerbului se vărsa în râul Prahova era denumit „La Bușteni”, dar terenul respectiv nu era locuit, ci era plin de gropi.
Primele case au început să fie construite în anul 1793 de către Vasile Drăguș și Niță Enache în zona Valea Albă. Abia în 1846 s-a început construcția șoselei dintre Câmpina și Predeal, iar după 30 de ani s-a dezvoltat și calea ferată, transformând această zonă îngustă într-un centru vital pentru transport.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bușteni era considerată doar un cătun al comunei Predeal, situat în plaiul Prahova din județul Prahova. Bușteni ocupa malul drept al râului Prahova și porțiunea inferioară a văilor Jepi, Paltinul și Valea Albă. În acea perioadă, casa regală a construit o biserică în sat în anul 1889, iar în 1887 a fost înființată o școală care funcționa din anul 1865 și avea 90 de elevi în anul 1892, dintre care 30 erau fete. De asemenea, în anul 1882 a fost inaugurată o fabrică de hârtie care producea diverse tipuri de hârtie, precum hârtia de mucava, hârtia de paie, hârtia de împachetat și hârtia pentru tipar. În acel timp, existau deja câteva hoteluri și turiștii aveau opțiunea de a închiria vile pentru a se caza.
În aceeași perioadă, schiul a devenit un fenomen în creștere, aducând astfel faimă stațiunii. Acest sport a contribuit la dezvoltarea unor construcții remarcabile, care încă se păstrează și astăzi. Aceasta este demonstrată de numărul mare de turiști care vizitează locul pentru a se relaxa în atmosfera fermecătoare a vilor, fugind astfel de căldura și poluarea orașelor. În jurul anilor 1907-1908, tinerii care se întorceau din străinătate au adus cu ei moda schiului, alunecând pe patine de lemn, bob sau sanie, atât în Sinaia, cât și în Bușteni, pe Valea Albă și Coștila.
Află mai multe despre Bușteni
AZUGA
Primul locuitor care s-a stabilit în actualul oraș Azuga a fost ciobanul Gheorghe Zangor. Acesta avea aproximativ 500 de oi și și-a construit prima casă în jurul anului 1800.
În anul 1815, există un document vechi care menționează Hanul Căciula Mare, cunoscut și sub numele de Hanul Între Prahove. Istoricul român V. A. Urechia descrie acest han în lucrarea sa intitulată „Drumul Brașovului”, în timp ce Nicolae Iorga îl menționează în lucrarea sa intitulată „Scrisori de negustori”. Datorită unei vieți pastorale intense, așezarea s-a extins treptat. Potrivit unor afirmații, hanul a fost construit între anii 1720-1725 și a fost distrus de mai multe ori de turci. Actualmente, hanul se găsește în locul în care se află Biserica Ortodoxă. Hanul Căciula Mare a fost prima clădire construită în această zonă, iar primele locuințe umane au apărut abia în primii ani ai secolului al XVIII-lea.
De-a lungul timpului, s-au construit numeroase fabrici în Azuga. Prima fabrică a fost Fabrica de Sticlă, construită de Aslan în anul 1830, dar a fost închisă după câteva luni. Proprietarul moșiei, banul Filipescu, a încercat să o închirieze unui bucureștean, dar acesta a dispărut înainte de reluarea producției. În anul 1879, a fost construită o nouă fabrică de sticlă, deținută de S. Grunfeld, care avea aproximativ 250 de angajați, majoritatea provenind din Boemia. Au urmat apoi fabrica de cașcaval (1882), fabrica de var hidraulic (1885), fabrica de ciment (1885), fabrica de postav (1887), fabrica de salam (1877), fabrica de cherestea (1888), fabrica de șampanie (1892) și fabrica de șamotă (1908). Cu toate acestea, cea mai importantă fabrică construită în Azuga a fost fabrica de bere, ridicată între anii 1898 și 1900 de către specialistul german Grundt.
În secolul al XIX-lea, zona dintre râurile Azuga și Prahova era un loc renumit de popas pe drumul care traversa munții. Pe locul unuia dintre aceste hanuri, în perioada 1902-1903, a fost construită biserica actuală, dedicată Sfintei Treimi. Casa Regală a oferit un sprijin semnificativ, alături de donațiile credincioșilor, pentru construirea bisericii. Biserica este decorată cu vitralii speciale realizate de un meșter german în anul 1902, la solicitarea regelui Carol I și a reginei Elisabeta, care sunt ctitorii bisericii.
PREDEAL
În 1864, comuna Predeal a fost înființată prin unirea localităților Podul Neagului și Posada cu comuna Comarnic, iar celelalte sate au format comuna Predeal, cu sediul la Bușteni, apoi (după 1874) la Predeal și apoi la Azuga. La 31 mai 1874, la București, a fost semnată o convenție între România și Austro-Ungaria referitoare la construcția căii ferate Ploiești-Brașov, cu conexiunea la punctul Predeal. Așezarea Predeal s-a dezvoltat odată cu construcția și inaugurarea liniei ferate și a Gării Predeal, situată la granița dintre România și Austro-Ungaria. În 1882, la Predeal a avut loc intersectarea căii ferate Ploiești-Predeal-Timișu de Sus-Brașov.
În 1880, pe înălțimile Zambroi, a fost descoperit un depozit/tezaur de coliere din epoca bronzului mijlociu, însă proveniența lor culturală nu a putut fi determinată în mod clar.
În 1908, Buștenii și Poiana Țapului s-au separat de Predeal, iar la 20 mai 1912, Azuga s-a desprins și ea, transformând Predealul într-o comună autonomă în plasa Peleș a județului Prahova, cu o populație de 1.524 de locuitori în 1925.
Parohia ortodoxă din Predeal a fost înființată în 1926. La recensământul din 1930, Predealul avea 596 de locuitori.
În 1950, Predealul a devenit parte a orașului regional Stalin, din regiunea Stalin, care ulterior, în 1960, a fost redenumit orașul regional Brașov și regiunea Brașov. În 1968, orașul Predeal a fost organizat în cadrul județului Brașov, includând, pe lângă orașul propriu-zis, și satele Pârâul Rece, Timișu de Jos și Timișu de Sus.
